Excelenţei Sale Hunor Kelemen, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Guvernul României

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,
Când am primit, în 3 februarie a.c., invitaţia de a participa la Dezbaterea cu tema „Noua imagine a bibliotecilor publice din România – rolul bibliotecii în dezvoltarea comunităţii”, organizată la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, mi-am zis: gata, de-acu inainte, biliotecile vor avea în tânărul ministru Hunor Kelemen un susţinător aşa cum n-au avut până în prezent, cum aşteaptă de foarte multă, mult prea multă vreme. Era prima data când un „varf” al Culturii şi Patrimoniului Naţional chema la Minister, pentru o dezbatere, reprezentaţii unei profesii atât de importante, căreia însă i se acorda tot mai puţină importanţă – „e un bibliotecar, acolo!”, „o bibliotecă…”; „eşti doar bibliotecar!”; „aţi fost bibliotecar ” (...domnule Antonescu!).

La Minister m-am dezumflat puţin când Marian Voicu ne-a adus la cunoştinţă că ai şi „un alt angajament”, chiar în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră, drept pentru care nu ne poţi onora cu prezenţa mai mult de 40 de minute (sincer să fiu, m-am gândit la ce ne-oi mai fi chemat, pe zăpezile alea mari, din ţara şi Capitală, pe „ruptura” de drum „european” Râmnicu-Vâlcea-Piteşti, în traficul acela imposibil …dacă erai aşa grabit şi nu ne puteai da decât 40 de minute; am alungat, însă, iute gândul hain: bine şi-atât, decât deloc). Când cele 40 de minute s-au transformat în 35 de minute şi ceva secunde – chestiuni importante te-au reţinut să intri exact la 11.00 – m-am consolat cu o cugetare în genul deşteptul spune în câteva clipe ce nu spune o armată de proăti într-o viaţă; şi, brusc, mi-a revenit o oarece bună dispoziţie. Pentru scurtă vreme, însă, întrucât am realizat că – în jumătatea de oră pe care ne-o rezervasei – nu urma să vorbeşti (se anunţase o dezbatere!) doar tu cu noi, bibliotecarii, şi mai ales nu urma să ne asculţi, ci aveau de susţinut discursuri importante în primul rand Deborah Jacobs, director Global Libraries Initiative („Bill & Melinda Gates” Foundation), Paul-Andre Baran, directorul Programului „Biblionet – lumea în biblioteca mea”, Doina Popa, preşedintele ANBPR (toţi trei, iniţiatori – de fapt – ai dezbaterii pe care tu şi – mai ales – Ministerul aţi găzduit-o).

De ce îţi scriu şi mai ales de ce în acest mod (poate) lipsit de convenienţe? Mă adresez astfel întâi de toate pentru că eşti un om încă tânăr – întâmplător, ai exact aceeaşi vârstă cu mine; pentru că ai incontestabile preocupări culturale; pentru că te-ai şcolit în Târgu Mureş, care îmi e atât de drag (locurile natale, deh!); fiindcă, în campania electorală pentru Preşedinţia României, de anul trecut, ai avut sloganul „Kelemen Hunor spune lucrurilor pe nume!”; în fine, pentru multe altele, dar şi pentru ca şi eu spun lucrurilor pe nume.

De-acum încolo sintetizez punctual motivele pentru care îţi scriu prezenta Scrisoare deschisă:
- La întâlnirea de la Minister, de astă-iarnă, ai declarat: „Trebuie să facem o strategie, să vedem dacă în acest an putem amenda legea (n.a. – Legea 334/2002, modificată şi republicată), dar nu aş vrea să mă apuc de amendamente înainte de a discuta cu breasla. (…) O ofertă foarte bogată ar însemna şi o atractivitate. O bibliotecă publică şi în satul cel mai mic va deveni un centru, un loc unde omul se duce cu plăcere, unde, în afară de o carte, un document, poate să găsească şi altceva”; legat de aceasta declaraţie, ai promis că, la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie, te vei întâlni cu reprezentanţi ai Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), în scop de a discuta pe marginea legii bibliotecilor şi a unei strategii pentru implementarea, în 2011, a unui „proiect de digitalizare a culturii scrise”; te-ai întâlnit cu reprezentanţii bibliotecarilor sau măcar ai ANBPR? nu te-ai întâlnit…

- Tot la evenimentul de la Minister, din 4 februarie, ai vorbit despre intenţia ta de a relua Programul de achiziţii de carte pentru biblioteci (pe scurt: cărţile să fie achiziţionate cu fonduri de la Ministerul Culturii şi să ajungă ulterior, sub formă de donaţie, în bibliotecile publice ale căror autorităţi finanţatoare nu pot sau nu vor să aloce fonduri cu astfel de destinaţii); legat de aceeaşi temă, ţi-am auzit şi ţi-am citit declaraţii conform cărora „este nevoie” ca „Ministerul Culturii să cumpere tirajele editurilor” în scopul de a le dona bibliotecilor; eu aş nuanţa un pic: nu trebuie cumpărate „tirajele”, ci bibliotecile ar trebui să formuleze ele însele pre-comenzi de editare şi reeditare de unităţi de bibliotecă (deci nu doar cărţi, ci inclusiv u.b. electronice) de care au stringentă nevoie, pe care să le achite Ministerul (nu de-acum şi pururea, ci doar până când administraţiile locale evoluează într-atat încât să îşi asume propriile programe de înnoire a colecţiilor bibliotecilor); dorinţa bibliotecarilor este să ofere utilizatorilor serviciilor bibliotecilor, publicului, tot ceea ce acest public îşi doreşte, ceea ce îi lipseşte, în timp ce dorinţa editurilor este să-şi vândă stocurile cu toptanul, evident pentru a realiza profit; ai reluat acest Program, aşa cum ai promis? nu l-ai reluat…

- Sunt, pe undeva, nefericit că trebuie să-ţi destăinuiesc un lucru: cele mai importante discuţii din cadrul întâlnirii de la Ministerul Culturii, din 4 februarie, au avut loc după ce tu ai plecat la celălalt „angajament”; mai mulţi invitaţi, printre care şi eu, am vorbit despre precaritatea instituţiei Biblioteca publică, despre marile probleme ale miilor de biblioteci comunale, mic urbane şi chiar municipale din România, despre faptul că, deşi avem o lege care teoretic ne reglementează activitatea, practic mii de biblioteci (implicit mii de bibliotecari) sunt la cheremul unor administraţii locale care nu doar că nu le înţeleg rostul şi rolul, ci le consideră instituţii „îngăduite”, facultative, consumatoare de resurse alocate (cam) inutil; ţi-a spus cineva că, legat de această tristă realitate, în prezenţa tuturor celor invitaţi în 4 februarie la Minister, am zis – evident, după plecarea ta, că înainte n-am apucat – că mi-aş dori sincer ca tu, Hunor Kelemen, să devii „un Spiru Haret al bibliotecilor româneşti”? Nu ţi-a spus nimeni, evident, că dacă-ţi spunea, poate te ambiţiona ceva mai mult…

- O altă problema importantă – din care decurg un prezent şi un viitor şi mai trist decât realităţile de până acum – e cea referitoare la faptul că multe administraţii locale nu înţeleg şi nu conştientizează cât de importantă este conexiunea la Internet în bandă largă pentru biblioteci; am avut situaţii în care am irosit timp, alte resurse şi a trebuit să uzez de toată puterea mea de convingere… pentru ce? Pentru a explica, punctual, câte unui primar, că buna funcţionare a bibliotecii publice a mileniului III şi dezvoltarea de servicii moderne pentru utilizatori depind 100% de conexiunea la Internet (desigur, şi de pregătirea profesională a bibliotecarilor, şi de computere; dar pe-astea ni le oferă gratis Bill Gates, că dacă era doar după Guvernul României şi după unele administraţii locale…). Prin intermediul unui parlamentar, în legislatura trecută am propus Ministerului Culturii un mic, dar important amendament la Legea bibliotecilor: fiecare administraţie locală să fie obligată să asigure conexiune broadband pentru biblioteca proprie (poate vreunul dintre subordonaţii tăi mai găseşte prin vreun sertar ceea ce propuneam eu atunci, cu Memoriu de fundamentare etc.; dacă nu, mai pot trimite o dată; în Finlanda – sigur eşti la curent – tocmai s-a reuşit impunerea prin Lege a dreptului la Internet in bandă largă oferit prin intermediul bibliotecilor publice; de ce nu s-ar putea asta şi la noi?

„Cum am zis şi în prezenţa tuturor colegilor prezenţi la Minister, este foarte bine că astfel de dezbateri au loc, este excelent … teme precum «conştientizarea rolului bibliotecii, care trebuie să fie spaţiu de formare, informare, comunicare, recreere, socializare» ş.a.m.d., «serviciile moderne de bibliotecă» pe care vrem să le dezvoltăm, «digitalizarea conţinutului cultural», «oferirea de informaţii pe suportul şi în modalitatea pe care le preferă utilizatorul» etc. etc. sunt sublime de-a dreptul şi e mare nevoie de ele, numai că dezbateri precum cea de la care vin acum ar fi fost bine să fie precedate măcar de o întâlnire-două (la acest nivel înalt) pentru discuţii referitoare la precaritatea instituţiei bibliotecii publice din România, după care să urmeze măsuri concrete, palpabile…

Înainte de a elabora orice strategie, de a aplica orice ştiinţă biblioteco-nomică de succes oriunde altundeva în lume, în fine, înainte de orice, trebuie rezolvate o dată pentru totdeauna cele dintâi probleme ale câtorva mii de biblioteci publice din comune şi oraşe mici: bibliotecile publice sunt sau nu «instituţii strategice», cum zice Legea? E sau nu obligatoriu ca ele să existe (să fie înfiinţate acolo unde nu există)? Este obligatoriu să fie finanţate cum zice Legea sau cum vrea pixul primarului? Atunci de ce mai trebuie dusă muncă de convingere cu administraţiile locale? de ce le (mai) trebuie explicat că în comunitaţile lor oamenii au nevoie de bibliotecă de ex. tot atât de mult cât au şi de poliţie sau de dispensar medical?
Asta trebuie să rezolve întâi de toate Ministerul Culturii şi Guvernul (nu IREX, nu ANBPR): să pună miile de biblioteci mici din România în drepturile lor fireşti, să le garanteze existenţa şi finanţarea, nu doar posibilitatea de a exista, de fapt, de a subzista” – scriam, la cald, pe www.bibliotecivalcene.ro, imediat după întoarcerea de la sus-menţionata întâlnire găzduită de tine, la Minister.

Poate te intrebi, dragă Hunor, prietene, în ce scop ţi-am scris cele de mai sus. Nici eu nu ştiu exact, sincer să fiu (motive sunt mai multe). Poate pentru că am avut şi am asteptări de la tine? Poate pentru că mă gândesc frecvent la întâlnirea aceea, de la Minister, care ar fi putut fi şansa unui nou început pentru bibliotecile româneşti? Poate pentru că mi-ar displăcea profund – aş lua-o şi ca pe un eşec al contingentului nostru – dacă te-ai alătura lungului şir al predecesorilor tăi în această funcţie, d.p.d.v. al drumului pavat cu bune intenţii, dar care duce spre nicăieri?

Asa cum „se ştie”, în România a început „reforma instituţiilor statului” (câtă ticăloşie!; cât cinism!) care se pare că presupune, întâi de toate, nişte mii de disponibilizări din sistemul bugetar. Administraţiile locale româneşti sunt în mare fierbere şi nu ştiu cum să-şi „ajusteze” numărul de angajaţi, astfel încât să se conformeze noilor directive venite de la Guvernul din care faci parte. Eu ştiu că reducerea aparatului bugetar nu trebuie să vizeze reducerea posturilor de bibliotecar (bibliotecarii nu sunt personal administrativ şi în niciun caz nu sunt „excendentari”), finanţate de administraţiile locale, însă conducătorii acestor administraţii ştiu? Crezi că nu se vor găsi primari care, pentru a-şi salva proprii oameni, vor „prefera” să-şi disponibilizeze nu consilierul personal, ci mai curând să-l dea afară pe bibliotecar? Te-ai gândit că un mesaj al tău, de clarificare a acestei situaţii – a disponibilizărilor care nu trebuie să-i vizeze pe bibliotecari – se impune ca prioritate absolută şi imediată (până nu e prea târziu)? Te rog, şi legat de asta, dă un ordin, dă ceva…

cu preţuire,
Valentin Smedescu

P.S.: deja e foarte târziu pentru a întreprinde ceea ce trebuia să începi demult; fără ca eu să mi-o doresc – crede-mă pe cuvant – tu şi partidul tau (mă rog, uniunea voastră culturală) veţi ieşi de la guvernare, poate mai curând decat cred multi; intr-o astfel de situatie, chiar ca nu vei mai putea avea nici macar bunele intentii pe care le-ai anuntat; vei ramane, evident, cu bunele intentii ale unui simplu muritor, asemenea mie; insa ele nu ajuta deloc…

E palamentar bun? E ticălos?

Mă tot întreb dacă, după toate cele întâmplate - întâi prin hidoşeniile rezultate în urma votului uninominal, apoi prin constituirea, prin mijloace nedemocratice, a unei majorităţi parlamentare care nu reflectă voinţa electoratului la ultimele alegeri generale - partidele noastre politice vor fi avut ceva de învăţat. Mă refer mai ales la PNL şi PSD, pentru că ele au recepţionat în plină figură bine-meritata pedeapsă de a le fi „luaţi” parlamentarii (prin toate mijloacele, nu mai contează care). Urgia care a lovit două mari partide parlamentare, altele decât cel care de deţine Puterea - PSD e la a doua legislatură consecutivă de Opoziţie, PNL-ului numai bine nu-i e după pierderea tuturor pârghiilor legislative şi administrative ale ţării şi administraţiilor locale - nu se „datorează” nici lui Traian Băsescu, nici PDL şi nici măcar ticăloşiei social-democraţilor şi liberalilor care au defectat (trecând cu arme şi bagaje în tabăra independenţilor, metamorfozaţi ulterior în întâiul partid politic parlamentar fără organizaţii şi chiar fără membri în teritoriu).
Nu, nici vorbă: eşecul celor două partide e „datorat”, fără doar şi poate, liderilor lor şi celor care au stabilit candidaturile - fiecare candidatură în parte a contat! - la Senat şi Camera Deputaţilor, unde se constituie sau ar trebui să se constituie în cel mai transparent şi democratic mod cu putinţă majoritatea care dă "tonul la cântec".
*
Ca vieţuitoare în România reală, aş fi stupid să mă întreb care sunt motivele pentru care partidele politice şi liderii lor au propus pentru Parlamentul României, chiar şi la două decenii după ’89, candidaturi caricaturale. Prin urmare, mă voi întreba „pe dos”: oare partidele politice şi în special liderii lor nu realizează cât de mare e răul pe care şi-l fac singure? Nu conştientizează că, propunând pentru Senat şi Camera Deputaţilor (ca şi pentru toate demnităţile publice, de sus până jos), oameni cu solidă pregătire profesională, cu principii, cu caracter, cu idei, şansele de accedere şi menţinere la Putere sunt infinit mai mari decât în alte condiţii (cele de până acum)? Că voturile electoratului, cumpărate ruşinos, de pildă cu produse alimentare, găleţi, bani etc. vor fi mereu pierdute în Parlament (au şi fost!), pentru că mandatul de reprezentare a fost dat cui nu trebuia? Iar dacă majoritatea parlamentară de acum a fost constituită ticălos (nu prea mulţi conştientizează asta, realitate foarte îngrijorătoare), e probabil să avem încă o legislatură de offside pentru actuala Opoziţie? Dacă viitorii candidaţi la Senat şi Camera Deputaţilor vor fi selectaţi tot după criteriile de acum, iar alţi gângavi, stupizi, alţi "Dinu Păturică" ai Parlamentului vor fi aleşi - cu aceleaşi pungi cu alimente, cu aceleaşi găleţi de plastic, cizme de cauciuc, saci cu tărâţe s.a.m.d. - de către acelaşi electorat caracterizat de ignoranţă şi necunoştinţă de cauză, ce ne mai aşteaptă?

P.S.: Una dintre primele cărţi pe care „am deschis ochii” în copilărie a fost Diderot - Jacques Fatalistul * E om bun? E ticălos?.
Ce bine ar fi ca toate candidaturile, la toate funcţiile publice, să fie posibile doar dacă se răspunde afirmativ la întrebarea „E om bun? E ticălos?”.

Valentin Smedescu

Golănia din România

Ne-am tâmpit de tot, toţi:
- întâi a zis unu’ că el e „cinstit” şi pentru noi „luptă” cu un întreg „sistem ticăloşit”, că va pune în Piaţa Victoriei nişte ţepe pentru cei care ne exasperaseră, până în 2004, cu toate abjecţiile lor, imaginabile şi mai puţin imaginabile; tot el a zis, după cinci ani de bătută pe loc că, de-acum, „reformează” instituţiile României, în frunte cu Parlamentul (care e musai să aibă numa’ o cameră, mai micuţă); că ne apără de „comuniştii” care vor să conducă, „în continuare”, ţara, care vor să vândă „sarea” şi „poşta” (de fapt nu să le vândă, ci să le dea gratis „mogulilor”) ... a mai zis multe altele, pe care n-are rost sa le mai pomenesc;
- apoi s-a pus în mişcare şi s-a perfecţionat din mers o întreagă maşinărie care a presupus, în principal: constituirea unei majorităţi parlamentare artificiale, în contradicţie cu voinţa electoratului (ştiţi cum: prin cumpărare, momire ori şantaj, nişte „independenţi” au ajuns în scurt timp să înfiinţeze un „partid”, şi nu orice „partid”, ci unul parlamentar, deşi n-avea organizaţii şi structuri în teritoriu, n-avea nici măcar membri, ci doar deputaţi şi senatori!); asta a fost mai greu, că altminteri numirea şi „alegerea”, în toate demnităţile şi funcţiile publice de maximă importanţă, a celor mai „pe potrivă” noii Puteri oameni a fost un fleac, o ciuruială (valabilă şi pentru ultimele trei numiri de judecători ai Curţii Constituţionale, cică în scopul „depolitizării” acesteia);

- în fine, spre stupoarea a milioane de români - şi cu toate protestele lor cât se poate de „civilizate”, de „europene” - golănia a ţinut: „reforma Statului” a început în cele din urmă prin tăierea salariilor bugetarilor (era cât pe-aci să fie tăiate şi pensiile), prin tăierea multor alte drepturi băneşti, prin impozitări de neimaginat cu puţină vreme în urmă, prin concedieri şi anunţări de alte şi alte concedieri de salariaţi, bugetari şi din mediul privat (cărora nu li se oferă absolut nicio alternativă, dar li se spune că „au obligaţia să muncească”, să nu fie „şmecheri” care „aşteaptă bani de la Stat”!)

Ştiţi cum se va termina povestea? Îmi cer scuze cititorilor care n-au sau nu pot avea acces la Internet şi le răspund scurt doar: se va termina prost, pentru Băsescu&Boc&co. Celor care au şi acces la Internet şi au şi 8,24 minute disponibile, le recomand să tasteze în Google sau în YouTube Battle at Kruger (funcţionează şi dacă tastaţi Batalia de la Kruger).
Ce formidabilă lecţie de solidaritate şi de revoltă împotriva propriei sorţi ne pot da până şi nişte biete erbivore! Merită să vedeţi ceea ce vă recomand, ceea ce, până aseară, vizualizaseră 53.674.293 de alţi oameni, adică de 2,5 ori populaţia României...

Cel mai nepreţios capital?

„Un angajator serios, (eu nu-i spun patron) trebuie să inţeleagă în primul rând că nu poate face nici un bănuţ de unul singur, ci numai în relaţie cu alţii. Acest om de afaceri ştie că "vaca" dă lapte dacă o hraneşti şi o îngrijeşti. Şi o preţuieşte ca atare. El trebuie să îşi educe angajaţii să îşi asume fiecare 2 lucruri: conştiinţa omului sub contract şi conştiinţa lucrului bine făcut. Din nefericire, avem o clasă patronală tot atâta de morală şi de competentă cât este şi masa salarială. Când vei găsi un patron trândav şi lacom, vei vedea în preajma lui angajaţi leneşi şi hoţi. Nu vei găsi un patron competent, fără angajaţi competenţi. În schimb se mai întâmplă să vezi salariaţi competenţi şi angajator dobitoc. Ei bine, ăsta, dobitocul, este cel care strică mai mult decât face. Distruge oameni, cariere, deprinderi, disturbă şi bunul mers al altor companii. Şi ca orice dobitoc este greu de înfrânt în cerbicia lui şi înlăturat de pe piaţă. O companie de valoare este suma competenţelor care lucrează la ea dacă conducătorul este şi el competent, nu valoarea activelor corporale. Dacă cel ce conduce este dobitoc, toate competenţele firmei nu-i pot compensa idioţenia.
Concluzie: Pe timp de criză trebuie să-ţi prezevi resursele, adică şi pe cele materiale, dar mai ales pe cele umane. Pentru că după criză poţi lua un credit de relansare de la o bancă, dar nu vei găsi un depozit de competenţe care să te aştepte să-l devalizezi.
Eu am o mică firma de 7 oameni. Lucrez cu profit 0, pe cost de companie, ca să pot plati doar salariile şi cheltuielile, şi asta ca să-mi păstrez echipa formată în 4 ani. Şi dacă nu aş avea de lucru pentru ei, ca să le pot plăti salariile m-aş împrumuta numai să nu-i pierd, că tare, tare, tare greu i-am mai format. Trimis de Cristian la 26 Martie 2009, ora 17:49”
*
Comentariul de mai sus este la articolul „Dilema crizei in resurse umane: Profitul sau oamenii?” de pe www.wall-street.ro*.
De ce public aici acest comentariu? Pentru că de aproape un an de zile nu aud decât de reducerea costurilor de tot felul, de reducerea investiţilor, şi nimeni nu pare a mai conştientiza că investiţiile cele mai importante sunt cele în oameni. În ultimul timp, nu doar că nimeni nu mai zice absolut nicio silabă despre investiţiile în oameni, dar se pare că împotriva celor care muncesc ori vor să muncească s-a dezlănţuit un adevărat „pogrom” naţional (au început să apară și bancuri pe această temă; cică un "patron" este intrebat de un alt "patron": Auzi, bă? Ai tăi mai vin la serviciu si fără să-i plătesti? Bă, tot mai vin... Ce le facem? Eu propun să le instituim o taxă de intrare...)
*
La 20 de ani de la Revoluţia care a pus capăt unei dictaturi în care (şi) în oameni s-a investit enorm, minoritatea salariaţilor din această ţară - că minoritate suntem - a trecut în democraţia în care în oameni nu se mai investeşte deloc sau aproape deloc. Nici măcar încredere. Pentru că altcineva nu investeşte în ei, foarte puţini salariaţi şi încă şi mai puţini angajatori investesc singuri în ei înşişi, cât le permit standardele intelectuale personale. Din fericire, după cum reiese din comentariul lui Cristian de mai sus, mai există şi standarde înalte: „cel mai important capital” de altădată, din vremuri de trista amintire, nu a devenit chiar peste tot, în conştiinţele tuturor angajatorilor, cel mai nepreţios capital...

Valentin Smedescu
.............
* a şaptea (ultima) postare de la adresa:
http://www.wall-street.ro/comentarii/Dilema-crizei-in-resurse-umane-Profitul-sau-oamenii/31072/Investitia-in-oameni.html

„Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”

„(...)Cred că înainte de a discuta de nume şi de alegeri, trebuie să vedem unde am ajuns şi ce ne propunem pentru viitor. PDL, exceptând excesele antidemocratice şi lipsa de ideologie, este copia noastră de mai demult. Un partid organizat, cu forţă teritorială, cu verticala decizională, unit in jurul unor ţeluri comune. Prin comparaţie, noi suntem dezorganizaţi, cu zone geografice descoperite şi cu multe, prea multe centre de comandă care generează incapacitatea unirii pentru atingerea unui scop şi, de asemenea, neputinţa susţinerii şi a impunerii unor proiecte. Cel mai grav nu este ca am ajuns din nou în opozitie ci, că în felul în care ne mişcăm acum, nu o să ieşim foarte repede din ea.
Acest blog a cuprins, mai ales în ultimele luni, foarte multe comentarii valoroase despre viitorul nostru ca partid. Ce vreau acum este să reluăm, mai organizat, acest exercitiu al ideilor cu privire la viitorul nostru, ca partid. Fiindcă în urma acestui exerciţiu putem, sper, să rezolvăm cele mai importante trei probleme ale noastre: 1. faptul că am devenit un partid de rangul doi, pierzându-ne obişnuinţa de a câştiga şi combativitatea, 2. faptul că ne-am destructurat organizatoric şi 3. faptul că am uitat să construim proiecte şi viziuni cu privire la viitorul nostru politic şi cu privire la viitorul pozitiv al României. Înainte de a da nume, trebuie să găsim soluţii la aceste probleme. Sigur însă că şi numele, asociate cu aceste soluţii, vor conta.
Pentru orice partid, principala provocare constă în plierea sa la nevoile unei societăţi în schimbare, ale cărei caracteristici nu mai sunt aceleaşi ca acum 20 sau chiar 10 ani (...)”

*
Citatul de mai sus este din Adrian Năstase, mai exact dintr-un material de opinie postat de fostul lider PSD pe blogul personal, cotlonul virtual unde A.N. se exprimă surprinzător de bine uneori şi decent, ca regulă. Evident, cu excepţiile în care dă cu băţu-n baltă cât se poate de amatoristic. Mă refer aici doar la două chestiuni (timpul şi spaţiul nu îmi permit să dezvolt), prima fiind decupată parcă dintr-un registru primordial şi dureros, cu moto-ul „Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”:
1. PDL nu este „copia mai de demult” a PSD, PDL a depăşit cu mult „modelul” PSD: lucrează profesionist, bine organizat, într-o singură haită (ceea ce în partidul lui A.N. a fost doar un deziderat; referitor la „excesele antidemocratice” nu cred că e productiv ca Năstase să vorbească despre funie în casa spânzuratului).
2. „Principala provocare” a unui partid nu constă în „plierea la nevoile unei societăţi în schimbare”, ci în capacitatea liderilor săi de a pune interesul naţional înaintea oricărui alt interes. Ceea ce n-au reuşit liderii PSD şi sigur nu reuşesc nici cei ai PDL...

PS: prin revenirea lui Adrian Năstase în fruntea PSD, eşecul total al acestui partid este... „garantat Vanghelie” - cum ar zice din nou vesel actualul Capo di Tutti Capi, succesorul lui A.N...

A nu ştiu câta ruşine a lumii

În timp ce Emiratul Dubai şi-a inaugurat cu un fast fără precendent bijuteria de turn de 828 de metri înălţime, numit de presă „a opta minune a lumii”, în România au loc inaugurări de neimaginat chiar și pentru naţiuni mai puțin milenare, mai puțin civilizate, mai puțin progresiste ori măcar mai puțin “europene” decât a noastră:
- ale pensiilor pentru agricultori, care nu se mai dau, că doar campania electorală a trecut
- ale ajutoarelor alimentare pentru familiile de pensionari, tăiate şi ele din start
- ale pensionarilor cu pensii sub 1.000 de lei, care nu mai beneficiază de contribuţie la asigurările de sănătate
- ale salariaţilor din economia privată, care nu îşi primesc salariile cu lunile sau îşi pierd serviciul, luaţi de valul disponibilizărilor
- ale salariaţilor bugetari, ameninţaţi şi ei de disponibilizări masive, cantitative, care n-au nicio legătură cu reformele instituţionale, cu competenţele, cu reformarea Statului şi cu alte asemenea noţiuni, dar par a avea legătură cu epurarea şi stahanovismul unor epoci pe care le credeam apuse pentru totdeauna
- ale spitalelor care „fuzionează”, „pentru reducerea cheltuielilor”
- ale unui Serviciu de Telecomunicaţii Speciale care a primit cu aproape 40% mai mulţi bani ca în 2009 (şi va cheltui cca 466,5 milioane de lei noi), probabil pentru a intercepta chiar tot ce înseamnă comunicare - telefoanele, Internet-ul, Twiter-ul (evident că numai şi numai în interes naţional)
- ale unor SRI, SIE şi SPP, care şi ele, săracele, au primit bugete sensibil majorate, că reforma Statului nu se poate face fiecum, cum ar crede vreun fitecine neavizat
- ale vechilor autostrăzi, căi ferate, poduri, aeroporturi, Canalul Dunăre-Buureşti etc. - îndelung discutate, analizate, proiectate, promise s.a.m.d., şi care „nu se mai face”, că e criză...

*
Poate e de ras ceea ce mi-a trecut prin cap aseară - în momentele inaugurării celei mai înalte şi mai spectaculoase construcţii arhitectonice moderne: dacă „ei” continuă în ritmul acesta, iar „noi” continuăm în ritmul nostru, cu „ai noştri”, nu este departe momentul când turnurile (şi clădirile) lor luxoase şi extravagante, care domină deșertul și sudul Golfului Persic, vor fi tot atât de înalte pe cât de lungi îs "autostrăzile" noastre, patent “Băsescu&Berceanu& Asociații”...
Dacă mai punem la socoteală şi faptul că „la arabii ăia” se face turism de lux, pentru bogaţii lumii (atenţie, spre deosebire de emiratul vecin Abu Dhabi, Dubaiul „trăieşte” din petrol doar în proporţie de cca 6%) şi că „acolo” infracţionalitatea tinde spre zero, parcă și nouă ne vine să credem că nu ne-am născut când trebuie, unde trebuie....

Binele pentru Oltchim: era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e

Potrivit ştirii principale a ziarului nostru de astăzi, mâine s-ar putea înfăptui demult anunţata şi îndelung aşteptata achiziţionare a Arpechim Piteşti, de către Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Nu intru în explicaţii, le-au dat mulţi alţii, ani de zile, probabil infinit mai bine decât aş putea-o face eu vreodată. Pe scurt, se zice - sau cel puţin aşa am reţinut eu, aşa mi s-a băgat în cap prin toate media locale şi centrale - că tranzacţia comercială despre care vorbim era singura soluţie pentru ca Oltchim să-şi asigure o materie primă mai ieftină, care să-i permită să supravieţuiască, să rămână deasupra a tot şi a toate: criză, datorii uriaşe, pierderi din ce în ce mai mari, retehnologizare încă departe de dorinţe şi mai ales cerinţe (îndeosebi cele referitoare la sănătatea oamenilor, protecţia mediului etc.).

Ca să „supravieţuiască”, de fapt, ca să redevină măcar ceea ce a fost, Oltchim ar trebui - evident - să (re)câştige ceva din competiţia pe viaţă şi pe moarte de pe piaţa mondială a produselor chimice.
Este posibil asta? Este posibil ca, doar asigurându-şi o materie primă mai ieftină şi primind noi credite şi noi garanţii de stat, Oltchim să stopeze pierderile şi să reintre pe profit într-un viitor previzibil? Nu ştiu, chiar nu ştiu, şi tot ceea ce mai pot adăuga legat de asta e că sunt foarte-foarte sceptic.

*
La scară mică, Oltchim este ceea ce este şi România: o entitate controversată - croită şi obişnuită multă vreme să funcţioneze artificial într-un regim, după „regulile” acelui regim: teoretic, „cu şi pentru oamenii muncii” (care au avut o slujbă, au luat o leafă, poate că au apucat şi câţiva ani de pensie); practic, pentru multe alte lucruri, toate sau aproape toate pornind de la statutul de „vacă de muls”, pentru că asta a fost Oltchim, ca şi România, pentru «factorii de Partid(e) şi de Stat», pentru cei cu «pixu’».

Ca să-şi găsească busola şi ritmul în economia din ce în ce mai globală, aşezată pe cu totul şi cu totul alte canoane decât cele profund înrădăcinate în Vâlcea County (ca-n toată România), Oltchim avea şi are nevoie de ceva mult mai complex decât propria sursă de etilenă şi propilenă, de la un Arpechim la fel de decapitalizat, neprofitabil, neretehnologizat şi dator-vândut, da’ „al nostru”. După logica materiei prime mai ieftine, dacă Oltchim nu va fi ajutat îndeajuns nici de achiziţia Arpechim, ar trebui să cumpere apoi şi nişte câmpuri de sonde, să aibă „asigurat” petrolul, din care să fabrice etilenă şi propilenă, din care să ...s.a.m.d.

(Curierul de Ramnic, 17 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/binele-pentru--combinat-era-pe-cand-nu-s-a-zarit-azi-il-vedem-si-nu-e-26817/2009-12-17)